Era o vară târzie, cu un soare care se stingea nestingherit indiferent de rugăminţile noastre de a mai rămâne o clipă pe cer. Wanted_F_022Plini de iluzii şi de o vara perfecta, aşa cum ne doream, pornisem la drum. Eram asemeni copacilor tineri care îşi ridică coroana spre un cer infinit de necuvinte. Plecasem cu gândul libertăţii şi a închipuirii unei lumi perfecte.

 Eram doar noi doi, plini de aventură, urcaţi într-un tren în drum spre mare, acolo, credeam ca vom rezista împreuna, impotriva unei societati setate sa munceasca non stop, al unei societăţi care făcea victime şi strica vise pentru o mână de bani pentru a supraveţui.

 În acel compartiment al trenului intrase un bătrân, era obosit, istovit şi cu talpile pantofilor tocite. Avea un aparat de fotografiat la gât, nu avea alt bagaj, doar cel care il tinea la gât. Iar în ciuda faptului că avea un corp firav, gârbovit din cauza bătrâneţii dar şi a frământorilor sufleteşti, faţa lui era vioaie, precum un sunet al unei vioare in care artistul atinge coarda pentru prima dată, era senin la faţă şi părea a zâmbi de sub barba deasă şi albă rămânând îngândurat.

 Ne-a privit în ochi pentru o secundă, la intrarea in cuşetă, iar mai apoi ne-a intrebat dacă locurile sunt ocupate, i-am răspuns negativ, dând din cap, am ramas tăcută pentru o clipă. Străinul din cuşeta noastră, m-a făcut o clipă sa-mi reţin gândurile. Mă făcuse curioasă si totodată timidă in ceea ce-l privea.

Avea ochii albaştrii precum cerul unei dupamiezi însorite. Îmi amintise pentru o clipă de bunicul meu.  Si-a scos batista, din buzunarul de la piept al cămăşii, şi-a sters sudoarea frunţii, şi a început să priveasca pe geam. Îl compătimisem o clipă cu duioşie, pentru că părea a fi singur pentru un drum atât de lung.

Nu am iubit niciodată singurătatea, cu excepţia fapului, că o prefer doar atunci când citesc o carte, dar el parea a fi singur, necitind nimic. Fără bagaje, batranul nostru cu aparatul de fotografiat la gât, parea a-şi urma şi el visul.

Probabil un vis pe care il avuse, când a fost mai tânăr si pe care nu a apucase să şi-l împlinească, poate din pricina  războiului, care nu i-a mai dat răgaz, sau a unei femei iubite sau poate datorită unor compromisuri care îl ţinuseră de mâini legat ani întregi.

Posibil ca în sfârşit. făcea ceea ce visase o întreagă viaţă, o viaţă care nu îi dăduse răgaz nici o clipă specială pentru el, aceea de a fi fotograf.

Am intrat în vorba cu el, şi mi-a zis, că vine de departe, şi că direcţia lui e spre mare, i-am zâmbit şi l-am intrebat încurcată ce va face el acolo singur.  Mi-a răspuns ca va privi până la sfârşitul vieţii lui, toate răsăriturile şi apusurile, ca va face poze, la tot ceea ce a visat, si la toate chipurile blânde pe care le va întâlni în cale. Puţin confuză, l-am intrebat de sotie, s-a uitat pe geam, urmărind soarele, care părea că îi aminteşte de cea iubită, o urmă de tristeţe se aşezase pe chipul lui,. mi-a răspuns sec, că s-a stins de curând, şi că a rămas singur, copii îi erau plecaţi în alte ţări.

Nu îi mai rămasese decât timpul, care i se strecurase încet şi limpede în trupul lui firav, însă, apoi privindu-mă în ochi, mi-a răspuns, că visul lui a fost sa fie fotograf. Nu apucase, venise războiul şi trebuia să se înroleze, să pornească în cealaltă direcţie a vieţii, apoi apăruse soţia care îi domolise dorinta spre fotografie, dar in lipsa acesteia, a simţit că trebuia să ducă la îndeplinire, acel vis tânăr.

I-am lasat adresa noastră, în speranţa că poate într-o zi va vrea să petreacă o zi cu noi. El mi-a zâmbit de sub barba deasă, zicând că se va gândi. S-a lăsat tăcere, soarele era apus demult, iar noi înca eram în tren. Am inchis ochii, eram obosită, drumul era din ce în ce mai insuportabil, mi-am sprijinit capul pe umărul iubitului, şi am rămas aşa, pana un şuierat puternic de tren, ne-a trezit instantaneu pe amândoi. Ajunsesem la destinaţie, dar  bătrânul numai era.

Mă gândisem în acel moment, că îmi pare rau că nu apucasem să-mi i-au rămas bun de la el, am oftat adânc, m-am gandit încă odată la povestea vieţii lui şi l-am apreciat în sinea mea, că nu s-a scufundat în tristete, că îşi urmase un vis.

Vara aceea a fost, una minunata, am supravetuit, oricum a fost. La intoarcerea acasa, am avut marea surpriză să găsesc un plic în poştă. Când l-am desfacut era o poza, cu mine şi iubitul meu, în timp ce dormeam în tren. Am sa o pastrez pentru totdeauna, şi niciodata nu îl voi putea uita pe batrânul din tren.

Poveste fictiva.

O zi buna, va pup!

„Nunta”

Imi cer mii de scuze, ca nu am mai scris, stiu ca unii din voi au tot revenit, insa  m-amImage oprit sa scriu din diverse motive. Azi insa, simt nevoia sa o fac, sa imi expun ganduri, ganduri care le-am tinut pentru mine. In final, ca sa fiu mai actuala, ma tot uit pe internet la rochii de mireasa, la marturii, si la alte batai de cap, care inca nu le stiu rostul. Imi doream ceva simplu in principiu, cand deodata am devenit foarte pretentioasa in ceea ce privesc rochiile, verighetele, si tot ce inseamna nunta. Ei bine, cred ca in final, tot imi va deschide Dumnezeu mintea si voi alege o rochita potrivita. 😀

Meseria Reala – Adevar sau Provocare?

imagesPresupun ca fiecare dintre noi s-a intrebat odata-n viata ce meserie vrea sa aiba. Apoi de fiecare data s-a gandit daca este bun in acea meserie, iar in final a ramas cu o curiozitate flamanda ca nu stie ce are de facut defapt in viata sa. Trebuie sa te angajezi in final, absolut oriunde (cu mici exceptii) ar fi ca sa poti trai. Si uite asa ajungi sa dai cu capul de viata, trecand prin ea ca gasca prin apa, pentru ca nu ai facut si nu faci ceea ce iti place cu adevarat. Ei bine, cert este ca vei ramane surprins, cand te vei gandi ca puteai face altceva la intr-un alt moment in aceasta viata si ca ai luat o alta cale, dar consider ca niciodata nu e prea tarziu sa faci ceea ce iti place, ceea ce stii sa faci.

De multe ori ma intreb, care imi este meseria defapt, la ce sunt buna, si daca a-si supravetui din ea. Sincer din orice premisa plec ajung de fiecare data la acelasi raspuns, Nu Stiu. Si asta pentru ca nu am avut un mentor, care sa ma indrume in acea directie „fericita”. Iar asta doare pentru ca vezi tu, timpul trece si nu se mai intoarce. Imi vei putea spune ca ma contrazic, ca mai devreme spuneam ca nu e niciodata prea tarziu. Da, asa e dar tind sa cred ca uneori timpul e pierdut intr-o oarecare masura. Si al dracu doar am 24 de ani 😀

Printre altele, intotdeauna mi-am dorit sa fiu si actrita, sa joc in piese de teatru cunoscute, le-am iubit, le-am adorat si le ador, iar pentru acest drum, am ales sa fac un curs de teatru sa fiu aplaudata si  apreciata chiar de un mare actor, care m-a si sfatuit in prealabil sa urmez si o facultate in acest domeniu, ceea ce nu am facut din diverse motive, dar m-a motivat intr-o oarecare masura.

Cred in visul fiecaruia, cred ca fiecare dintre noi e bun intr-un anumit domeniu, e desavarsit, e minunat. Indiferent de rasa, cultura sau religie e inzestrat cu un dar. Problema e ca nu toata lumea isi da seama la timp la ce e bun  si de aceea intotdeauna va avea de pierdut. De cateva zile ma lupt cu mine, intrebandu-ma la ce sunt buna cu adevarat, care mie darul  si nu-l vad. Care imi este potentialul pe care nu-l gasesc. Aceeasi intrebare te invit sa o ai si pentru tine.

Ei bine, cert este ca fiecare avem un talent in noi, indiferent de orice. Dar din pacate cu trecerea timpului il uitam, uitam sa urmam visul nostru de copil, uitam sa fim luptatori pentru ceea ce ne defineste, pentru ceea ce suntem. Iar asta poate va face din noi niste tradatori pentru propria persoana, pentru noi insine, pentru ca ne pacalim, ne amagim si uitam sa fim cinstiti cu noi.

Zic: Ferice de cei ce isi cunosc darul, si il folosesc!!!

Mos Craciun si Iisus Hristos

index         Stiu ca titlu este direct propotional cu sarbatoarea Craciunului si de aceea l-am si ales. Bineinteles ca nu ai vei vedea pe amandoi de mana niciodata, si nu vor bate amandoi la usa ta in miezul iernii :D.  Ideea insa e alta,  pentru multi dintre noi sarbatoarea Craciunului isi pierde esenta, cand gandul duce doar la Mos Craciun si nicidecum la Iisus Hristos, la pruncul Sfant care s-a nascut in noaptea de Craciun.

Da, multi uita defapt ideea in sine a acestui eveniment, multi se gandesc la ceea ce vor face de Craciun, la ceea ce vor manca, cat vor bea, ca doar odata e Craciunul, si cate excese vor face.  Poate, pentru altii acest eveniment aduce tristete, cand aceasta sarbatoare a familiei, a unei reuniuni, ai gaseste singuri, fara nimeni aproape si asta e  destul de trist (de aceea exista prietenii adevarati).

Si mass – media este factorul cheie care influenteaza populatia, vedem reclame cu Mos Craciun, unele reusite iar altele care ai strica imaginea, aceea de batranel simpatic care alearga sa imparta cadouri la copii. Dar exista reclame sau imagini care duc cu gandul la nasterea lui Iisus din Nazaret sau ceva care sa reaminteasca adevarata esenta? nu prea exista din pacate.

Lumea uita ca defapt nu e vorba doar de Mos Craciun, ca defapt il avem ca autor principal pe acel Prunc care s-a nascut intr-o noapte Sfanta, acel prunc caruia ai cerem multe. Acel prunc care a venit in lume pentru noi.

Ideea in sine al acestui articol nu este sa-l blamez in niciun caz pe Mos Craciun, ci doar sa reamintesc ca sarbatoarea Craciunului apartine cu atat mai mult lui Iisus din Nazaret decat a Mosului. Imi doresc, ca lumea sa-si reaminteasca originalitatea acestei sarbatori.

In final, hai sa asteptam cu drag nasterea lui Iisus din Nazaret, sa comemoram acest eveniment esential pentru omenire, si sa nu uitam esenta sarbatorii Craciunului 😀 .

Citate personale

Multumim marilor ganditori pentru citatele care ni le-au oferit indealungul carierei si experentei lor, dar consider ca lumea uneori ar trebui sa-si foloseasca propriile ganduri pe care apoi sa le transforme in citate. Eu am decis demult timp sa o fac, asa ca de azi inainte orice citat pe care-l gandesc nu-l voi mai lasa in mintea mea pentru altcandva, si il voi asterne aici pe blog. Image

1. Atunci cand crezi ca toata lumea te-a parasit, se va ivi un prieten pe care-l credeai pierdut.

2. Desi visurile noastre sunt marete, si nu putem privi in urma, se intampla ca pentru o secunda sa te intrebi ce ar fi fost daca ai fi ales alta cale.

3. Imaginatia omului este singura care poate escalada o alta lume si se poate intoarce oricand inapoi.

4. Desi vrem fapte si nu doar vorbe, avem nevoie mai intai de o promisiune ca sa putem crede in ceva.

5. Ma gandesc in ultima vreme ca ma gasesc a fi singura, intr-un loc atat de departe de prieteni si de lume, incat imi dau lacrimile, viata in singuratate e ca un cui in inima, cu cat esti mai departe de toata lumea cu atat cuiul se invarte mai adanc in inima.

6. Toate au un inceput si un sfarsit. Problema e ca trebuie sa stii cand sa te opresti, sau cand sa mergi mai departe.

7. Ce nu te poate dezgusta mai tare atunci cand altii isi baga nasul in treaba ta.

8. Atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, se spune ca trebuie sa lupti ca sa obtii. Ei bine, nu toate luptele au un invingator.

9. Nu cred in prietenii eterne, probabil din cauza gustului amar lasat in urma.

10. Cand crezi ca totul e pierdut, gandeste-te ca si maine mai e o zi de castigat.

Cu dor de copilarie…

Mie dor de copilarie, mie dor de auzul pasilor mamei atunci cand urca scarile in bloc, de inghetata de vanilie si tortul de mere pe care mi-l facea in fiecare weekend. Mie dor de primul meu brad, mi-l amintesc si acum cum l-au pus in sufragerie intr-un suport  mare de metal. Mie dor sa desenez cu creta pe asfalt si sa joc elasticul. Mie dor de serile pe care le-am peterecut la tara in vacantele din postul Pastelui, de noptile in care se auzeau doar greierii si  bezna care imi dadea fiori. Mie dor de glasul bunicului meu, de sfaturile lui privind vocatia mea pe viitor, de rasul pe care il provocam cand ai  povesteam amanunte amuzante din timpul orelor, si de chipul usor speriat cand ai spuneam cu lux de amanunte cum o sa-i dau foc la blana pisicii.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             Mie dor de serile tarzii cu prietenele cand dansam in fata oglinzii. Mie dor de acel gol din stomac, in care fluturii isi faceau de cap..de asteptarea unui mesajde dragoste, care intarzia sa apara , de orele petrecute cu o prietena in care povesteam scenarii legate de Fat Frumos. Mie dor de tresaririle si de bataile inimii cand il vedeam pe cel de care eram indragostita si de toate emotiile pe care le-am avut.

Cu Dor de trecut, cu privire spre viitor..

Amintiri…si un Te iubesc!

Ma gandesc adeseori cum puteam reusi candva in 15 minute  sa compun o scrisoare de dragoste pentru prietenele  care nu aveau inspiratia necesara de a scrie si ma rugau pe mine sa ma gandesc la cineva drag si sa scriu. Cand incepeam sa-mi astern gandurile parca nu-mi ajungeau foile. Acum ma intreb cum puteam fi atat de talentata desi nu cunosteam persoana. Iar foile nu mi-ar fi ajuns niciodata…

Iar scrisorile de  „a patra roata de la caruta” nu au lipsit 😀 , adica cele din razbunare, pentru ca pustoaicele  se mai si suparau pe Iuby lor si tot la mine apelau :D.

Iar in anii cand eram indragostita pana peste cap si aveam fluturi in stomac, atunci cand il vedeam pe Fat Frumos :D, eram emotionata si nu eram in stare sa leg un cuvant pe o foaie de hartie ci doar raspunsuri seci la intrebari de prietenie :D. si cum obiceiul era sa dau  prima papucii va dati seama ce mult timp aveam sa tin cu adevarat la cineva. Acum insa cu trecerea anilor am ajuns la concluzia ca cele mai simple cuvinte care intregesc ceea ce altadata nu puteau intregi ar fi un simplu „Te Iubesc”.

Sunt adeseori in stadiul de a nu ma regasi sa pot spune mai mult decat te iubesc, si prin gesturi doveditoare ajung sa lamuresc ceea ce in general nu e de lamurit ci doar de simtit. Iubesc gandul de a considera ca lumea si-a facut un loc si pentru mine undeva acolo si eu ma pot regasi in taina, intr-un loc unde imi pot ridica aripile gandurilor.

Sunt persoane care cred ca dragostea nu exista, iar altele  care cred ca e doar o chestie de prietenie si timp. Iar oamenii se inteleg si atata tot. Ei bine nu cred asta, consider ca orice om poate iubi, asadar orice om poate fi iubit. Iar daca doi oameni se iubesc atunci numai e loc de lamuriri. Normal ca dragostea nu e ca traversatul strazii dar constituie un drum lung, care prin diverse imprejurari, prin care trec cei doi ajung sa uniformizeze oarecum acest sentiment al iubirii. Dragostea pe care am daruit-o, o vom avea în veci. Cea pe care n-am daruit-o, va fi pierdută pentru totdeauna. (Leo Buscaglia)